Atunci când cineva se ridică din cenușă, dovedește că viața unui om poate fi regenerată în ciuda zdrobirii totale. Astfel este și povestea Vioricăi Popa, un furnizor al speranței.
Viorica avea doar 43 de ani când Levi, soțul ei, a murit din pricina unui cancer pulmonar. Totul s-a derulat foarte rapid. Într-o chestiune de șase luni, boala a escaladat și i-a curmat viața lui Levi, lăsând-o în urmă pe Viorica cu doi adolescenți de crescut. La doi ani și jumătate după acest eveniment, lucrurile au luat o nouă turnură. Postul Vioricăi ca decorator se desființase, lăsând-o dintr-o dată fără un loc de muncă. Echilibrul și armonia din familia ei păreau că se prăbușesc. Situația era pur și simplu foarte dificilă. Viorica avea multe de înfruntat în absența stâlpului ei.
Mama Vioricăi este cea care i-a făcut cunoștință cu Levi, pe care, la rândul ei, îl întâlnise în tren. Mama Vioricăi a știut să aprecieze seriozitatea și credincioșia lui Levi din conversația purtată în tren, așa că s-a hotărât să îl invite la ei acasă. La momentul primei lui vizite, Viorica era în clasa a 11-a. Au continuat să țină legătura. Multe scrisori și poeme au fost trimise în următoarele luni. Viorica încă prețuiește mult toate aceste amintiri, iar când își împărtășește povestea de dragoste i se luminează chipul în timp ce lacrimile îi curg timid pe obraz.
„Este puțin spus că bunica mea este o femeie puternică. Ea este o femeie care a trecut prin foarte multe însă nu ți-ai putea da seama niciodată. Întotdeauna zâmbește, tot timpul este bucuroasă, mereu gata să îți spună o poveste din viața ei care te fascinează, o poveste despre cum iese ea cu Dumnezeul ei din momente crâncene, din momente foarte grele. […] Cred că dacă ai avea o problemă și ai veni la ea, ai pleca o persoană schimbată. Bunica mea este o femeie care se roagă cu tine. De fiecare dată când vin la ea, chiar dacă e a doua zi, ne punem pe genunchi, iar ea se roagă pentru mine. […]
Este o femeie care iubește foarte mult și ce-i fain este că nu iubește oamenii după cum arată sau după statutul pe care îl au, ci pur și simplu îi iubește; iubește pe cei nevoiași, pe cei care nu au casă, pe cei care au făcut prostii și lucruri urâte; și asta pentru că vede ce e frumos în ei, ” sunt cuvintele pe care Julia, una din nepoatele Vioricăi, le-a împărtășit cu noi.
„Tot ce am reușit să fac în viață a fost datorită faptului că Dumnezeu a luptat de partea mea,” a subliniat Viorica.
A fost necesară multă vindecare, vindecare care însă a avut loc pentru că și-a încredințat viața lui Dumnezeu și a pus-o la dispoziția Lui. S-a implicat în multe locuri dificile și a ajutat mulți oameni nedoriți.
Parcul. „Mami, mami…” este strigătul celor fără adăpost atunci când o văd pe Viorica. Atât de iubiți și de îngrijiți se simt de ea. Nu a putut să nu observe femeile care dormeau în parc, pe bucăți de carton. Așa că a început să le gătească. Multe oale de mâncare au fost pregătite de Viorica. Când nu mai avea bani să le ducă provizii, Viorica își vărsa inima înaintea lui Dumnezeu, iar ajutorul venea la țanc. Precum spune ea însăși, nu a fost niciodată bogată, dar a avut mereu inima pregătită să ajute.
Penitenciarul. Viorica a acceptat invitația și totodată provocarea de a se implica în lucrarea din penitenciare, neștiind dacă este potrivită pentru un asemenea proiect. A pășit timidă în acest nou capitol. Astăzi, însă, explică lucrurile într-un mod fascinant: „Când mă duc în vizită la penitenciar, mi se contopește inima cu inimile deținutelor.” După un timp, deținutele de la penitenciarul Oradea, unde se implica Viorica, au fost transferate la penitenciarul Arad. În ciuda acestei schimbări majore, Viorica nu a renunțat la ele. Înainte ca pandemia să afecteze mersul lucrurilor, Viorica le vizita în fiecare lună împreună cu grupul ei de prietene. Au reușit să construiască cu ele niște relații incredibile care au produs schimbări reale în viețile multora dintre deținute.
La fiecare vizită, plecau înspre penitenciar cu mașinile pline ochi de tot felul de lucruri: mâncare, haine, recuzite, produse de igienă intimă, flori și multe altele. De-a lungul timpului, a umplut geamantane cu scrisori de la deținute. Viorica, împreună cu prietenele ei, s-au dăruit întru totul acestor femei. Au fost momente când și-a trimis ultimii bănuți unei deținute în mare nevoie. Resursele nu erau tot timpul la discreție, iar lucrarea în penitenciar nu era mereu ușoară, mai ales atunci când multe deținute în care investeau, recidivau. Însă Viorica a rămas credincioasă chemării ei, iar Dumnezeu a onorat mereu acest fapt.
Adăpostul. Viorica, de asemenea, mobilizează constant grupul cu care slujește la adăpostul de noapte unde oameni cu felurite situații, bolnavi, murdari și săraci dorm peste noapte. Le duc de mâncare, dar mai ales le oferă multă dragoste. Petrec timp cu ei povestind, învățându-i cum să se roage, cum să cânte, cum să spere.
Cei mulți alții. Viorica și grupul ei se implică ori de câte ori au oportunitatea în diferite cazuri, fie că e vorba despre a ajuta o familie cu 10 copii, sau despre a trimite pachet pentru bebelușul unei deținute, sau despre a vizita văduvele. Se implică laolaltă, indiferent de vârstă și fac tot ce pot cu ceea ce primesc din partea lui Dumnezeu. Sunt nenumărați oameni care au fost ajutați de Viorica, oameni nedoriți, oameni pe care cei mai mulți îi evităm. Viorica însă i-a primit în casa ei, i-a făcut parte din familia lor.
„Slujirea mea este modestă, simplă și sinceră. Și știu că Dumnezeu prețuiește asta. […] Când Dumnezeu te cheamă să faci ceva, El te echipează cu tot ce ai nevoie: cu pace, dragoste, resurse, călăuzire, oameni sinceri, posibilități, disponibilitate, timp.”