Cecilia

În zilele noastre, scurtăturile sunt la modă. Preferăm, de cele mai multe ori, variantele cele mai ușoare și suntem într-o continuă căutare a unei fericiri idealizate. Confundăm confortul și prosperitatea cu succesul și împlinirea. Însă, viața poate fi rodnică chiar dacă resursele sunt limitate. 

Cecilia Marica este dovada vie a acestui fapt și o mărturie puternică a ceea ce înseamnă să îți dedici viața altora. Avantajele nu a fost niciodată de partea ei. A doua dintre cei șapte copii, s-a născut la doar 1,2kg cu șanse minime de supraviețuire. Doctorii au sfătuit-o pe mama ei să o lase în spital, promițându-i că dacă starea ei se va îmbunătăți, o vor suna. Mama Ceciliei însă și-a urmat instinctul matern și a dus-o acasă pe micuța Cecilia, a îngrijit-o și s-a rugat pentru ea. Până în ziua de azi, mama Ceciliei este modelul suprem de femeie pentru ea. A învățat de la ea cât de multă dragoste, dar și cât de mult sacrificiu și durere necesită creșterea copiilor. Nu a știut ea atunci, însă aceasta era propria-i pregătire pentru aventura vieții ei.  

Ca o tânără domnișoară, și-a văzut multe dintre visuri destrămându-se. În perioada comunismului, resursele erau foarte limitate, iar opțiunile de educație superioară erau puține. Cecilia a trebuit să se retragă de la școala de asistente medicale pentru că părinții ei nu au mai putut să o susțină financiar. Mai apoi, a renunțat și la formarea în coafura și în cele din urmă, s-a întors la Negrești, orașul ei natal, și a început să lucreze la fabrica de tricotaje. 

Multe altele s-au întâmplat de-a lungul timpului – părinții ei au respins-o pentru o vreme din pricina faptului că se căsătorise cu un bărbat evanghelic și că ea însăși a început să meargă la pocăiți. A avut trei pierderi de sarcini, iar primul născut aproape a murit. Tumultul vieții a fost intens. Însă, ce este cu adevărat special la Cecilia este că ea nu a îngăduit niciodată suferinței personale să interfereze cu slujirea celorlalți. 

Pentru a înțelege și mai bine aventura de viață a lui Paul și a Ceciliei, trebuie să o plasăm în contextul socio-economic în care se desfășoară. Județul Vaslui, știm bine, reprezintă una dintre cele mai slab dezvoltate și neprivilegiate zone din România. Mulți străini ar descrie această zonă ca fiind un loc în care niciodată nu s-ar putea stabili. Este multă sărăcie, lipsă de educație și mentalități putrede care nu pot conduce decât înspre familii și comunități disfuncționale. Precum zicea Paul: „Acesta este locul cel mai favorabil pentru a spune NU!”

„După căsătorie am început să îl cunosc mai bine pe soțul meu. Am văzut că e un tip foarte plin de viață, cu toată lumea vorbea. Mă mai scotea la plimbare și stătea de vorbă 20 de minute cu cineva într-un loc, 30 într-alt loc. Nici în ziua de azi nu mai ies la plimbare cu el fiindcă de fapt noi nu avem timp să fim doar noi doi, numai dacă e în altă parte, în alt oraș.

Am văzut că îi plăcea foarte mult să cunoască oamenii, să îi contacteze și să îi viziteze mai ales pe cei bătrâni, bolnavi și singuri. Împreună am început să vizităm cartierele din Negrești. Mergeam în recunoaștere și descopeream pe cei care erau necăjiți, veneam acasă și găteam oale cu mâncare, făceam pachețele și duceam la bătrâni. Îi mai aducea Paul și pe acasă, îi mai spălam. Și apoi am văzut noi că nu putem trăi fără să Îl mărturisim pe Dumnezeu și am început să invităm oameni la noi în garsonieră cu scopul de a le spune Evanghelia. Venea cineva de la Iași ca să predea limba engleză și ne întâlneam de trei ori pe săptămână. De fiecare data, la final, aveam o părtășie în jurul mesei.”

De atunci și până acum, în ciuda faptului că a existat o perioadă lungă în care Paul nu a putut  fi foarte implicat în treburile casei și ale familiei din cauză că era plecat mult timp, Cecilia a înțeles și acceptat că dragostea pentru soțul ei, credincioșia față de el și supunerea nu puteau fi dependente de vreo circumstanță. Cecilia a înțeles și a știut că rolul ei era acela de a-l ajuta pe Paul să își îndeplinească chemarea, o chemare atât de definitorie pentru viața lor. 

În cele din urmă, cei doi reușiseră să cumpere două camere într-o casă bătrânească, iar după o vreme, bătrâna care deținea terenul, le-a vândut o bucată din el pentru a construi, cu ajutorul sponsorilor, prima capelă. Sute de oameni au trecut pragul casei lor, oameni care au fost hrăniți și îngrijiți, chiar dacă asta însemna, de multe ori, să investească resurse pe care nu le aveau. Se întâmpla deseori să facă cumpărături pe datorie, notate în caiet, pentru că bănuții pe care îi făceau sau îi primeau se epuizau foarte repede. Și cu toate acestea, mulți oameni au avut șansa la o viață mai bună din pricina lui Paul și a Ceciliei, care i-a ajutat să navigheze drumul de la beție, sărăcie și concubinaj la a avea familii sănătoase. 

„Mama mea contribuie în toate modurile posibile. E lângă tata prin orice încercare trece, e cea mai primitoare și ospitaliera persoană, cu abilități extraordinare de gătit. Ea e sufletul casei. Merge cot la cot cu tata în misiuni prin sate, cară lemne, ridică cutii, sortează haine, spală bătrâni și copii, le face de mâncare tuturor, se roagă și plânge cu cei ce plâng, râde cu cei ce râd, văruiește și curăță case și multe ar mai fi de spus,” a împărtășit Adnana, fiica Ceciliei. 

Nu e ca și cum Cecilia nu a eșuat niciodată sau nu a avut momente de vulnerabilitate, când a fost gata, gata să se dea bătută și să își dorească să se mute altundeva. Multă suferință le-a fost pricinuită ei și familiei sale de oameni pe care i-a ajutat. De multe ori a simțit că nu mai are nimic de dat. Dar în mijlocul unor asemenea momente, rezolvarea cea mai sigură era rugăciunea. 

„…Și Dumnezeu mă ducea pe munte, acolo unde se cutremura pământul cu rugăciunea mea; Îi spuneam lui Dumnezeu toate durerile, toată amărăciunea adunată. Și El mă încărca, iar a doua zi mă trezeam alt om.”