„Nu a fost deloc ușor, însă nu ne-am putut plânge niciodată. Nu am simțit greutatea. Am avut putere. Dumnezeu ne-a fost alături și ne-a protejat la fiecare pas.”
Nu-i așa că este de așteptat ca atunci când parcurgem povestea cuiva de viață să întâmpinăm atât momente senine, cât și turbulențe? De cele mai multe ori, atunci când viața este redată în cuvinte, momentele dificile, cele de încercare, parcă cuprind cele mai multe detalii și asta pentru că acestea lasă urmele cele mai mari. Și totuși, ce putem observa cu usurință din povestea Ecaterinei Gaspar este că o inimă mulțumitoare întotdeauna va uita greul și va prețui binele.
În cei peste 70 de ani, Ecaterina a văzut, a experimentat și a realizat foarte multe. Născută într-o familie de maghiari în județul Sălaj, Ecaterina a învățat să își trăiască viața atât sub regimul comunist, cât și în libertatea conferită de democrație. Își amintește multe momente critice petrecute înainte de 1989. Viața nu era tocmai lină, luând în considerare viziunea socialistă care cuprindea aspecte precum colectivizarea agriculturii sau libertatea de exprimare religioasă. Resursele erau limitate. Dinamica vieții se schimba forțat. Singurul moft pe care Ecaterina și-l permitea în perioada studenției, din salariul de educatoare, era să meargă o dată pe lună fie la un film, fie la o cofetărie. Programul de muncă era de luni până sâmbătă, cu multe duminici incluse pentru diverse activități tovărășești, astfel că timpul petrecut cu familia era limitat.
Înainte ca să obțină relocarea postului, se întampla deseori să își vadă fiica doar o singură dată pe săptămână. Bunicii, însă, erau la datorie și aveau grijă de ea. Și atunci ca și acum, provocarea de a pune mâncare pe masă era aceeași, însă condițiile și oportunitățile erau diferite. De-a lungul timpului, credința a fost un factor fundamental în viața Ecaterinei și a familiei sale. Din copilărie, a învățat de la părinții ei despre importanța încrederii în Dumnezeu; apoi a priceput că credința trece dincolo de frică și în cele din urmă a început să caute tot mai mult. A rămas mereu tare în ciuda faptului că în era comunistă au existat și momente în care trebuia să își ascundă convingerile. Atât cariera ei, cât și a soțului ei, ambii fiind angajați în sectorul educației, putea fi periclitată de asocierea cu o altă biserică decât Biserica Ortodoxă Română. Nu aveau, așadar, libertatea de a-și exprima și trăi liber credința.
Au existat câteva instanțe în care au fost denunțați la poliție pentru că au fost văzuți participând la slujbele Bisericii Reformate. Însă, aceste opreliști nu au făcut decât să înflăcăreze dorința lor de cunoaștere, care a fost modelată mai ales de preoții reformați care au supraviețuit lagărelor comuniste de muncă forțată.
„Credința în Dumnezeu este pâinea noastră cea de toate zilele. Asta este ceea ce putem spune. Suntem conștienți că existăm numai prin harul Lui; ne mișcăm, ne revenim după răceli și boli prin harul Lui. Fetele noastre au crescut atât de frumos tot prin harul Lui și în ciuda tuturor greutăților.”
Chiar și în prezent, Ecaterina și Attila citesc Biblia împreună, participă fizic sau online la slujbele Bisericii Reformate aproape în fiecare dimineață și își impart din bucuria lor cu alții ori de câte ori au ocazia.
Credința, de asemenea, a încurajat-o pe Ecaterina să își trăiască viața investind în alții. Ca educatoare, a modelat multe generații de copii. Ca soție și mama, a avut grijă de căminul ei. Ca și credincioasă, i-a ajutat pe mulți. Cei nevoiași, bolnavi și singuri au fost și continuă să fie în atenția ei.
„Tot ce am primit de la Dumnezeu mă face responsabilă. Să nu dau din ce am primit, pentru mine e un păcat.”
La cei 72 de ani ai săi, Ecaterina, împreună cu soțul ei, face vizite lunare în satul Almaș, județul Sălaj, unde livrează pachete câtorva bătrâni din zonă. Obiectivul vizitelor însă, dincolo de ajutorare, este acela de a le încuraja sufletele, de a le spune Evanghelia și de a le planta speranța în inimă. Vizitele lunare sunt susținute de telefoane săptămânale care aduc multă bucurie bătrânilor pe care îi slujește. Ecaterina niciodată nu simte că dăruiește, ci că primește.
Comunitatea joacă, de asemenea, un rol foarte important. Doar printr-un astfel de organism viu poți să îi slujești mai bine pe cei în nevoie și să contribui la un bine mai mare. Pro-Christo et Ecclesia reprezintă locul unde Ecaterina și Attila activează, o comunitate care îi caută pe cei în nevoie și le întinde o mână de ajutor. Însă pentru Ecaterina slujirea nu este doar despre a-i ajuta pe cei care sunt defavorizați; pentru ea miza stă în a încuraja și întări oamenii, în a forma relații dătătoare de viață și în a împărtăși din binecuvântările primite.
Se prea poate ca, în anumite momente, să devină greu să perseverăm în binele pe care îl facem, însă nici vârsta, nici statutul social și nici faptul că ești femeie sau bărbat nu ar trebui să reprezinte o scuză de la a-i sluji pe cei de lângă noi.
„Să nu cumva să ne subestimăm atunci când Dumnezeu se bucură de noi,” a spus Ecaterina.
Ecaterina a învățat multe lecții importante, în ciuda greutăților; însă credincioșia ei a echipat-o cu toate resursele necesare pentru a parcurge viața cu bine. Mai mult, ce a plantat în inima ei, continua să aducă rodul mulțumirii și astăzi, un rod care abundă în viața ei.